Destăinuie-mi – când mă îndrept spre Tine,
o lume-n care timpul n-a pătruns,
o lungă înşiruire de suspine
care să şteargă valuri nu ar fi-ndeajuns...
Destăinuie-mi – când vălul nepăsării
se-aşează între mine şi orizont,
de ce când mă cufund în apele uitării
e ca o cursă pe un piemont?
Destăinuie-mi – în neuitata clipă
a unei scânteiere de singurătate
de ce când mi se frânge o aripă
e o durere pentru tot şi toate?
Destăinuie-mi – în izgonirea nopţii,
unde sunt risipite vise de cristal...
şi care este tristul joc al sorţii
ce-mi va deschide-n faţă un final...
Destăinuie-mi – în versul nemuririi
în care ochi mai străluceşte un eden,
în care zări sunt paşii fericirii
şi care este preferatul Tău catren?
Destăinuie-mi – în goana vieţii surde,
zvâcnirea unui ne-nsemnat cuvânt,
şi-n care elegie se mai pierde
povara unui prea străin pământ...
Destăinuie-mi – doar când sunt lângă Tine,
enigma unui valoros îndemn
să ştiu – privirea-mi cui îi aparţine
şi să ascult refrenul a tot ceea ce însemn...
Iasmina.
Iasmina.
