vineri, 22 februarie 2013

Coagulare



Valurile imaginaţiei mele
îmi izbesc ţărmul crestat de
cuvintele eternului...

mă străbat vene încinse
de puterea vocabulelor.

Câteodată, le simt desprinse,
le simt inerte...
sunt mult prea înşelătoare!

Când fiorul inspiraţiei le atinge
pe fiecare în parte, încep să se
dezmorţească. 

Mi-am ridicat privirea sufletului
spre un soare hieratic.
E-aceeaşi teamă, e aceeaşi
de fiecare dată.

încerc să depăşesc consternarea
ce îmi dă târcoale
mereu şi mereu. 

Nu numai că e-acelaşi soare,
dar e şi-acelaşi cer, la fel de greu. 

Răzbate o rază gracilă
de undeva din adâncul cercului imens de foc.

Ştiu că trebuie să stăpânesc fiecare literă,
cuvânt şi vers în parte.

Restul... e o definiţie pentru a merge mai departe. 

Iasmina.

Resurecţie



M-ai simplificat până am devenit
o particulă.
O particulă în imensitatea Ta tainică. 

Un strop de neant în misterul Tău.

Aş putea să înţeleg durerea soarelui,
nemărginirea unui cer ciopârţit
de zbor...
dar nu aş putea să Te înţeleg pe Tine.

M-ai metamorfozat în ceea ce aveam nevoie...
ca neantul din mine să atingă
inefabila Ta nepătrundere. 

Te-am întâlnit la mijlocul cărării.
Cea care se sfârşeşte cu mine şi începe cu
Tine. 

Densitatea Ta mă învăluie şi pe mine
în misterul cunoaşterii.

Eşti singurul ce mă poate delabra...
Şi eşti singurul care mă poate reîntregi.  

Iasmina.

joi, 14 februarie 2013

Deşert



Privesc orizontul din mine
cu aceeaşi înfiorare...
Şi mă înspăimântă gândul
că azi sau poate mâine...

am să-i zăresc mărginirea.
Mă sfredeleşte o senzaţie samavolnică. 

Dacă într-o zi cuvintele nu-şi vor mai arăta chipul?

Acel chip îngreunat de plenitudinea
înţelesurilor care zace în ele... 

Şi mă cutremur când simt urma 
de înstrăinare, acea înstrăinare
dintre ele şi mine. 

Dacă într-o zi nu ne-am mai întâlni
pe-aceeaşi cale – cea a imaginaţiei,
a eternului în etern? 

Dacă într-o zi strigătul meu 
va fi doar tăcere în urma lor?
Va rămâne durere... dor?

Dacă într-o zi se vor rătăci
sau se vor întoarce în neant...
Şi în nimic se vor adânci...

Nu va exista un alt supleant... 

Doar un deşert ce-şi va contempla
suferinţa în mii  şi mii 
de bucăţi de sticlă înfipte
în propria-i tăcere.     

Iasmina.

duminică, 10 februarie 2013

Erodare



Te-am zărit în durere…

Şi am simţit că eşti adevărat.

N-am dat crezare unei clipe amare

şi am plecat 



şi Te-am luat numai în gând

neştiind că nu ai fi putut fi nici acolo.

Neştiind că dacă nu Te iau în inimă

Nu Te mai iau nicicând.  



Şi Te-am strigat numai în gând.

Trebuia să Te strig în inimă

Şi din inimă. 

Neştiind că altfel, şiroaiele de durere curg.  



Şi Te-am zărit lângă mine, un moment 

în mintea mea un moment acrescent

şi am uitat...

că ai fost singurul prezent. 



Şi dacă te-am zărit în durere,

Trebuia să ştiu că eşti acolo să vindeci...

răni, sfâşiere şi ahtiere.   



Şi-ai vindecat.

nu ai dezamăgit, nu m-ai uitat şi n-ai plecat

Ai erodat 

O stâncă egoistă, împietrită... eu. 

un şiroi de lavă fierbinte

presărată cu dezolări

cu teamă şi adeseori

cu izolare...

Tu ai calmat.    

Iasmina.

Estropiere



Calmitatea valului ce precede înverşunata furtună
în deşertul unei minţi uzurpatoare,
o definire a neantului se zbate în neant...
un fir de incertitudine şi puţin Kant.

Ireversibilă trecere de timp...
Abstract, concretul are nimb.

Nedesluşit mister,
cel al nefiinţei...
al unei clipe mânjite de eter.  

Expierea pedepsei
Nu înseamnă eliberare...
şi nici nu înseamnă că...
pedeapsa moare.

Anduranţa sufletului
e sfâşiată de zgomotul tăcerii...
al clarului şi al durerii. 

Şi nu e loc de necuvinte
în plăsmuirea eterogenului...
Amarul fericirii din minut
e obscur... şi minte.      

Iasmina.