Între singular şi plural

câteodată, te gândeşti c-ai sta şi tu la cafea

cu vorbele, literele, cuvintele,

de la conversaţie la conversaţie

sau poate că de la privire la privire

şi ai vrea să le spui să te mai lase în pace,

măcar să te aprobe când spui că soarele

e mai nociv la amiază decât să citeşti

douăzeci de ore o carte...

sau măcar să te lase să trăieşti câteva minute

fără să te gândeşti la ele,

să te poţi gândi şi tu la altceva, aşa, ca toţi oamenii.

dar e mai simplu să le măguleşti,

să le spui că sună bine,

că ai nevoie de ele...

până la urmă, probabil vor veni şi se vor aşeza singure

pe coala albă de hârtie 

care se află în faţa ta şi nici ea nu te mai lasă-n pace.    

Iasmina.

Decupez

Decupez ecourile cuvintelor

şi le lipesc pe cerul poeziei

decupez licărirea din privirile altora

şi o lipesc pe scrisorile vieţii

decupez sunetele apusului

şi le lipesc pe străzile tăcute

decupez timpul din fotografii

şi îl lipesc pe clepsidra veşnică

decupez nemărginirea orizontului

şi o lipesc pe mâinile pământului  

decupez tainele incognoscibilului

şi le lipesc pe antonimele nepătrunsului

decupez obscuritatea simbolurilor

şi le lipesc pe neascultate versuri

decupez durerea rănilor sângerânde

şi o lipesc pe marea uitării

decupez prezentul din mine

şi îl lipesc pe întunecimea de mâine... 

Iasmina.

Respir cuvinte

Adulmec pacea unui răsărit de ploaie,

mă pierd în calde tresăriri de cânt,

aştept cuvintele să curgă lin, şiroaie

şi să mă risipesc în veşnic vânt... 

Respir cuvinte din refrenele eterne

şi vreau să vindec răni de poezii,

un calm deasupra lor să pot aşterne,

să le stropesc cu-absurde frenezii...

Chem nemurirea din zările pierdute,

visez mister la colţuri de mistere,

învăţ să cred în versuri necrezute,

şi să găsesc oricărui simţ abreviere... 

Surprind fiorii neascultatei melodii,

mai las amprente în înalt de soare,

aşez în strofe valuri de-armonii,

dar toate îşi găsesc sfârşitul în plecare... 

Iasmina.

Va urma...

printre glasurile pierdute ale cioburilor de suflete

am descoperit sicre...

spectrul trădării reflectă întotdeauna aceeaşi cromatică.

priviri înceţoşate de suferinţă,

de tristă îndepărtare,

de răni care sângerează

profundă dezamăgire,

gânduri interminabile despre ce ar fi fost

şi ce s-ar fi întâmplat...

şi urmează coloana

omniscienţei,

resemnare după resemnare,

trilurile săgeţilor care devorează

nu o carne capabilă de regenerare,

ci ţesuturi fără vindecare,

săgeţile care lasă urme indimenticabile

în întrebări despre ce ar fi fost,

în răspunsuri despre cum ar fi rămas,

în râurile minţii,  

în cel mai vulnerabil simţământ,

în croazierele clipelor

şi în tot ceea ce va urma... 

Iasmina.