Destăinuie-mi – când mă îndrept spre Tine,
o lume-n care timpul n-a pătruns,
o lungă înşiruire de suspine
care să şteargă valuri nu ar fi-ndeajuns...
Destăinuie-mi – când vălul nepăsării
se-aşează între mine şi orizont,
de ce când mă cufund în apele uitării
e ca o cursă pe un piemont?
Destăinuie-mi – în neuitata clipă
a unei scânteiere de singurătate
de ce când mi se frânge o aripă
e o durere pentru tot şi toate?
Destăinuie-mi – în izgonirea nopţii,
unde sunt risipite vise de cristal...
şi care este tristul joc al sorţii
ce-mi va deschide-n faţă un final...
Destăinuie-mi – în versul nemuririi
în care ochi mai străluceşte un eden,
în care zări sunt paşii fericirii
şi care este preferatul Tău catren?
Destăinuie-mi – în goana vieţii surde,
zvâcnirea unui ne-nsemnat cuvânt,
şi-n care elegie se mai pierde
povara unui prea străin pământ...
Destăinuie-mi – doar când sunt lângă Tine,
enigma unui valoros îndemn
să ştiu – privirea-mi cui îi aparţine
şi să ascult refrenul a tot ceea ce însemn...
Iasmina.
Iasmina.
Mărturisesc că asta este preferata mea, atât pentru că pare să strige poezia din tine, cât şi pentru forma ei cu refren, zona în care deşi unii poeţi nu au tăria de a o recunoaşte, eu cred că acolo se simt cu toţii cel mai bine.
RăspundețiȘtergereBravo ţie pentru sinceritate şi curajul de a te ocupa cu ceva atât de periculos: scrisul.
Mai aştept.