nu iarna nu mă vrea şi la o adică nici eu pe ea mă tot întreb ce am făcut
de mi-e sortit să mă trezesc cu ea în fiecare an să mă exaspereze să-mi ia
cuvintele să le pună ştreangul să-mi spună că nu nu a făcut nimic doar le pune
puţin la punct dar eu m-am săturat şi iar m-am săturat să văd cum joacă şah cu
cerul şi asfaltul şi tot ea iese învingătoare şi iar îmi loveşte cuvintele cu
bulgări de gheaţă mă lasă fără pansamente nu o pot alunga nu o pot alunga dar
ce frumos aş alunga-o şi doamne ce frumos aş privi cum pleacă dar va pleca ştiu
că va pleca pentru că nu-i aşa ea este o înşiruire de alb frig cenuşiu tristeţe
care fumegă şi are o inflexiune nestăpânită a vocii mai ales când îmi spune că
o să revină de mă face să înnebunesc aş vrea să nu o fi cunoscut deoarece
atunci când nu cunoşti ceva nu ai de unde să ştii cât îţi lipseşte a fost cel
mai eliberator moment când i-am spus că le-aş da voie cuvintelor să-i pună ei
ştreangul doar aşa să o pună puţin la punct.
Iasmina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu