îţi aminteşti când am discutat despre cuvintele tale
când scrii ele se transformă în picturi veridice
nu te confrunţi cu a lor atitudine insurgentă
tu nu ai nevoie să le cauţi niciodată
ele te caută pe tine întotdeauna
e de-ajuns să închizi ochii şi să te înconjoare
în schimb
eu trăiesc cu absenţa lor
le chem
dar niciodată nu rămân pe hârtie atât cât mi-aş dori
uneori ele nici nu ajung pe hârtia mea
nu se impregnează
îmi zâmbesc persiflant
ştiu că la fel vor fi ori de câte ori mă vor vedea
cu o altă bucată mototolită de hârtie
sigur că nu e o trădare
în fond
n-a fost deloc o relaţie de afaceri
ori o legătură cordială
de fapt între mine şi cuvinte
tot ce a fost se poate rezuma
la un
tulburător şi continuu abandon. Iasmina.
Foto: http://www.deviantart.com/art/Turn-The-Page-209565415
Superb. E o curgere minunată în acest poem, un soi de dialog viu, cu cineva, de la distanță, despre revelația cuvintelor, a scrisului și a epifaniilor care mișcă ceva în om.
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut teribil.
Mulţumesc, Robert! Îmi produce o nemaipomenită plăcere să ştiu că aceste cuvinte au avut ecou.
RăspundețiȘtergere